Ploaia. Cuvânt rotund, plin de vocale precum picurii care cad din vârful penelului de vorbe. Atunci când eram copil, bunica ne aşeza pe scaun, pe prispa îngustă şi priveam, cu mii de întrebări în priviri cum, picurii de ploaie cădeau încet, descriind spaţii rotunde în jurul lor ca mai apoi să se piardă între alte picături de apă, spunând poveşti de departe, din nori, acolo unde îngerii trişti se închid într-o lacrimă de albastru neştiind dacă să cadă sau să mai aştepte vreun arc de cer, colorat, să le stingă plânsul, în zambet.
Parcă şi acum o aştept să ne aducă perele acelea mari, galbene, pline de rouă şi "bătute" cum spunea ea, adică picate din pom de coapte ce erau şi numai bune de mâncat. Hehe, adevărată vorba "Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă".
Nătăfleaţă eram noi, doi la număr, unul mic cu ochi mari, verzi şi părul negru ca tăciunele şi una mică şi cârlionţată, cu privirea în care parcaă adunase toate semnele de întrebare ale copilăriei.
Poua si astazi dar parca mai cu tristete. Tac si parca mi-e teama ca nu vina vreun potop la cata inima grea am. Uneori, viata asta pe care o tarai dupa mine tot mai greu parca aduna in uma bolovani, spini, carpe rupte, bucati de ganduri triste...NU mai vreau sa ploua, nu mai vreau sa vad obrajii cerului ridati de-atatia nori sacrificati pe-altare de lacrimi.
Ma dor pentru ca uneori obosesc si ei sa incerce sa ma convinga de cat de frumoasa e viata cu toata tristetea ei, de uneori. Stiu ei, ochii, ca daca ma lasa sa visez, scriu, scriu cu un oftat adanc. Ici imi arata o floare, dincolo, un suras de copil, mai departe un orizont rosu, in asfintit, sus, un nor intr-o forma bizara si ma chinuie sa il "sculptez" intr-un ceva asemanator cu vreo pamanteasca infatisare.
Mi-e trist ca bunica e departe, mi-e trist ca timpul trece, mi-e trist ca mi-e primavara si o plang norii, uneori...
Dar, dar parca vad ceva. Lenesa casc ochii, ca si cum nu vreau sa mai decodez inca alte flash-uri in mantii subtiri peste inima-mi...aha, in iarba se plimba un melc! Ce-i pasa, casa-i la el, iarba-i in fata casei mereu, cugetarea lui e ca vremea trece incet si sigur...mare nedumerire pe capul meu: cum poate fi asa calm? Raspuns instantaneu: pentru ca e primavara si e verde, de aia!Simplu, nu?
Pe gard canta vrabiile, graurii si o ciocanitoare, aci, langa poarta pe un stalp de telegraf. Mai incolo, frunzele se misca energic de parca s-ar scutura de greutatea apei ca de o haina prea grea pentru ele, sa o trimita acolo, jos, la bucataria-radacina, sa le fie cina pregatita din timp.
Galben, galben, lalele galbene, ce vii, ce plapande si pline de roua si o pisica asortata langa ea, lenesa, da lenesa rau...abia daca are putere sa se spele pe ochi.
Deh, miscare peste tot, numai eu, stau, privesc cum ploua si apoi imi iau aparatul de fotografiat si imi vreau petecul de primavara prins in clame de vreme.
II trimit gand bun, bunicii, asa ii trimit...prin mesagerul ingeresc al lui Tata Bun...il rog sa o tina sanatoasa, inteleapta si vrednica ca tare inima larga are...si mare cat o prescura pe care duminica de duminica o duce la biserica.
Daca n-ar fi primavara probabil ca niciodata n-am incepe sa traim, ciclic, precum frunzele. Daca n-ar fi primavara nu am lua la intrebari timpul, probabil ca ne-am invarti, inghetati intr-o clepsidra in forma de turture respirand fulgi reci, din vreme in vreme.
Probabil ca daca n-ar fi primavara n-am fi tristi precum norii cand plang si veseli precum albastrul cand se dezveleste de patura alba razand in lumina soarelui.
Am inteles totusi de la ploaie ceva: lacrimile vin cu un scop - acela de a ne spala tristetea, pentru a sti ca intre- bucurie si tristete exista o limita...cea a norilor!
MINI cu aparat si cuvinte cu tot :)
No comments:
Post a Comment