şi în vazduh înoată gânduri.
Pe lungi cărări uitat-am paşi
şi suflul alb spre vârfuri urcă.
Mi-e-atât de dragă azi, pădurea,
c-un braţ mă-nlănţuie, cu adierea
ca pruncul ei în prag de dalbă viaţă
aşa mă simt, în sufletu-i de gheaţă.
De ce să vreau să mă întorc în lume
cînd liniştea e mai presus de toate?
Pădurea înţelege grai de suflet
şi Dunărea îmi este sete pentru viaţă.
No comments:
Post a Comment