Dor de pădure

cerneala mi-e apa de râu
şi sufletul dor de poveste
ma iartă cuvantule greu
şi cazi ca frunza pe trepte
de-nsiră-ndoiala vreun pas
în doruri de lume celeste
adapă-mi peniţa în fum pe obraz
şi du-l în ţinut fără veste.

mi-e dor de pădure în somnul cel greu
al iernii ce-ngheaţă vremi mohorâte
dezgheată tu, soare apa de râu
şi-alungă durerile frânte
cu frunza făcut-am ieri legământ
să-i dărui prinos de cuvinte
pe-un petec de cer scriu slove cu rost
şi-n roşii marame înnod legăminte.

Lumină lină

Din lumănări culeg nevinovăţia.
Din picurul de ceară modelez vise.
Şi tac...închid alene pleoapele să îmi fie lumină în vise.
Şi astăzi şi întotdeauna.
Alunec într-o lume nevăzută, a mea, cunoscută dintre toate luminile de dincolo de priviri, necunoscute. Spuneam candva că rostul lumânării este să ardă...şi o lumanare stinsă este inutilă, tăcută, rece...şi noi, oamenii, avem lumina noastră. Pe chipul celor cărora le picurăm în suflete pentru o clipă, lumina. Aş fi vrut să găsesc un sinonim pentru cuvântul lumină dar se lasă căutat şi atunci nu-l mai inlociesc cu nimic, îi adaug o completare şi atât: flacăra! Să lumineze drumuri, vise, vieţi...